Rugăciunea în casă

Dăm valoare casei noastre prin a-i schimba conținutul
Și ne împodobim pereții și podeaua, și șezutul.
Pun aici și pun dincolo lucruri care mai de care,
Ca atunci când vine lumea ochii să izbească tare.

Să miroase-n casă numai a parfumuri, de se poate,
Într-un colț și-o bibliotecă, ca înțelept să mă arate.
Becuri scumpe și perdele, de-i posibil pe comandă,
Să nu fie lucruri simple ce oricine-ți recomandă.

Nu e o problemă timpul când de muncă vine vorba,
Dacă aceasta îmi aduce bani să-mi încălzească ciorba.
De e ziua sau e noaptea, asta, Doamne, nu-i problemă,
Fure-mi chiar și timpul slujbei, nici aceasta nu-i o temă.

Deodată un glas se aude: „Aceasta numești tu podoabă?
Din viața primită în dar, făcuta-i de-a pururi o roabă.
Prin trude ce nu își au rostul te îndrepți tăcut spre ruină,
Și-n tot ce-ai văzut o comoară va arde în ziua divină.

Cu lacrimi în ochi, lângă mine apare Isus cu sentința-mi în mână,
Privindu-mă adânc, din cap în picioare, cu vocea slăbită îngână:
Ce-ai vrut să îți fac și nu ți-am făcut? Și aer, și apă, și pâine,
Așa bunătăți în brațe ți-am pus, ți-am scris și în dreptu-ți un mâine.

Și anii au trecut și-n loc să-Mi aduci la cruce ce Mi se cuvine,
Tu fruntea ai ținut-o mereu sus, mai sus, crezând că acestea-s prin tine.
O rugă măcar spre cer să înalți, când vezi că hambarele-s pline,
Iar golul ce-n suflet aveai puteam să ți-l umplu, știi bine.

În casa aceasta-i podoabă, și leac, și tămâie, și smirnă,
Lipește-o pe mâini și leag-o la gât, să-ți fie pe veci o patirnă. (obicei)
E singura cheie la cer potrivită, ce duce la tronu-ndurării
Și-aduce cu ea, printre lacrimi, în suflet speranța salvării.